O poveste cu zâne pentru copii? Nu-i deloc așa!

Un text de Ștefania Chertes

Fermecată de Vraja corbilor, romanul lui Margaret Rogerson (Storia Books, 2020), Ștefania Chertes ne îndeamnă la lectură cu o recenzie foarte personală. Ba chiar ne lasă să fierbem de nerăbdare, fiindcă nu ne dezvăluie toate minunile din carte. Lectură plăcută și, cum ne îndeamnă și Ștefania, imaginație bogată vă dorim!


Mă bucur să descopăr că mai există persoane interesate de acest tip magic de carte. Când zic „magic”, mă refer atât la farmecul pe care romanul îl transmite cititorului, cât și la vraja care nu ne lasă să punem cartea jos până când întregul tărâm nu este explorat în fiecare colțișor al său. Autoarea creează un nou ținut zânesc care, spre deosebire de alte astfel de meleaguri, se bazează pe ceea ce numai oamenii pot crea: „meșteșugul”. Așadar, zânele au extrem de mare nevoie de aceste meșteșuguri, însă făuritorii lor sunt numai oamenii, ei sunt singurii ce le pot crea, creaturile magice fiind nevoite să îi păstreze pe muritori aproape de ele, oricât de mult  îi disprețuiesc pe oameni.

Frumusețea romanului, după părerea mea, constă în creaturile care apar la fiecare pas din poveste: zânele. În general, noi știam zânele din basmele și „poveștile pentru copii”, însă scriitoarea le face să devină niște zâne care ar putea să îi sperie un pic pe copii, niciuna dintre ele neapropiindu-se nici măcar puțin de zâna cea bună care apare în toate poveștile ca să încline balanța binelui. Înainte de a zice că zânele nu pot fi înfricoșătoare, doresc să vă contrazic pe fiecare dintre voi care a gândit acest lucru; zânele sunt drăguțe la înfățișare, dar modul în care ar face orice pentru a putea să vrăjească muritorii sau pentru a-i putea face să regrete ziua în care au pășit pe tărâmul lor este sinistru. Astfel, autoarea încearcă să ne facă să înțelegem natura diabolică a „ființelor fermecate”, forța lor distructivă. Cu toate acestea, eu zic să nu ne înfricoșăm prea tare, deoarece protagonista noastră este gata să le arate cine este adevăratul conducător pe aceste meleaguri fermecate.

Personajul principal – pe care tocmai l-am menționat – se numește Isobel, o tânără fată de 17 ani, care adoră să picteze. Acest talent al picturii pe care ea îl are reprezintă în lumea zânelor un meșteșug, iar cu ajutorul acestuia, Isobel își poate trăi viața destul de fericită și liniștită alături de familia sa (mătușa și cele două surori mai mici).

Picturile pe care Isobel le realiza nu erau pentru oameni, ci numai pentru zâne, deoarece acestea nu puteau crea nimic fără magie și nu puteau să se descurce fără muritori și talentele muritorilor. În schimbul picturilor sale, fata nu primea bani, ci vrăji care o ajutau să ducă un trai liniștit.

Zilele fetei sunt obișnuite și simple, până când următorul client căruia îi va face o pictură este nimeni altul decât Prințul Toamnei, Rook. Isobel, copleșită de emoția întâlnirii cu un prinț al făpturilor fermecate, încearcă să îi demonstreze lui Rook ce pricepută este la acest meșteșug. La finalul sesiunilor în care Rook este pictat, acesta este ușor dezamăgit că totul s-a terminat, dar acceptă ceea ce i se întâmplă și îi spune fetei că va trimite pe cineva să-i aducă pictura. Prințul o plătește cu o vrajă de protecție.

La puțin timp de la ridicarea tabloului, Isobel este vizitată din nou de Rook, de această dată el luând-o prizonieră. Probabil că acum vă veți întreba… cu ce a greșit Isobel pentru a fi prizonieră? Ei bine, teoretic ea nu a greșit cu nimic, doar și-a făcut treaba, însă și-a făcut treaba prea bine, astfel încât i-a pictat tristețea omenească în ochi. Ce e greșit în acest lucru? Păi… pe tărâmul fermecat, emoțiile erau oarecum uitate sau chiar interzise zânelor, acest lucru făcând diferența între ele și oameni: trăirile afective erau, din perspectiva zânelor, o slăbiciune, iar această slăbiciune nu o puteau avea decât oamenii; zânele foloseau înfățișări false, adică iluziile care să le ascundă emoțiile și adevăratul chip.

Rook o capturează și cei doi pleacă într-o călătorie anevoioasă, cu pericole de moarte și dușmani care se aflau la fiecare pas. El are în gând să le demonstreze celorlalte făpturi fermecate că tristețea pictată de Isobel în ochii unui prinț era doar o greșeală a unui muritor, și nu slăbiciunea care să îl facă să piardă puterea și să îl înlăture de la domnie. Împreună vor înfrunta o groază  de întâmplări în care vor fi nevoiți să se ajute și să se apere unul pe celălalt,  făcând diferite pacturi. Toate aceste acțiuni îi aduc pe cei doi din ce în ce mai aproape unul de celălalt, însă vor supraviețui ei tuturor obstacolelor până la final? Își vor relua viața, revenind la vechile obiceiuri? Sunt sigură că așteptați să vă spun toate aceste detalii, dar dacă aș face-o, ce rost ar mai avea să citiți cartea? Am să vă las pe voi să aflați toate aceste lucruri.

Înainte să închei această prezentare a volumului, cred că ar fi nevoie să aflați mai multe și din perspectiva mea, adică din perspectiva unui cititor. Romanul este unul fantasy și destul de ușor de citit, dar care demonstrează încă o dată că această temă – a poveștilor cu zâne – nu se va învechi vreodată, pentru că fiecare autor are puterea de a face aceste creaturi magice speciale într-un anumit fel – aici, scriitoarea dându-le zânelor puterea de a crea iluzii pentru ca nimeni să nu le poată cunoaște adevărata identitate, dar și dorința de neîmplinit de a folosi meșteșugurile oamenilor. 

Un lucru de care am fost plăcut surprinsă încă de la primele pagini a fost modul în care Margaret Rogerson a scris toată cartea. Mai exact, limbajul pe care îl folosește este un limbaj actual, pot spune, adolescenții cred că mă înțeleg cel mai bine la acest capitol. De exemplu, cred că modul de exprimare din carte nu se poate compara cu acela din literatura clasică, cum ar fi operele lui Ioan Slavici, ale Fraților Grimm sau ale Ion Creangă, pe care mai greu le citim date fiind cuvintele arhaice pe care aceștia le folosesc. Un alt plus pe care îl are cartea ar fi lanțul de întâmplări extrem de bine create, pentru că așa cititorul este constant tentat să mai citească o pagină pentru a vedea dacă protagonista cărții trece cu bine peste obstacole sau dacă ceva și mai rău i se poate întâmpla, ținându-ne pe noi, cititorii, într-un suspans continuu.

Totodată, mă simt nevoită să spun că finalul este previzibil, mai ales dacă citiți mult fantasy, undeva după jumătatea cărții vă dați seama ce se va întâmpla spre final. Dar, chiar și așa, nu pot spune că nu mi-a plăcut modul în care se termină povestea, mai ales pentru că finalul ar fi fost destul de ciudat dacă nu ar fi fost… Ha! Credeați că o să vă spun?! Nu, vă las să fierbeți până citiți toată cartea!

Una peste alta, recomand din toată inima această carte, pentru că vă va ajuta să vă relaxați și în același timp să fiți uimiți de frumusețea tărâmului zânelor, de peripețiile Isobelei și de toate secretele Prințului Toamnei.

Lectură plăcută și imaginație bogată vă doresc! 


Acest text face parte din proiectul „Adolescent în ficțiune”. Textul a fost realizat sub îndrumarea scriitoarei Adina Popescu.