Un text de Dragoș Irimescu-Mitocariu
Inspirat de cartea Cișmigiu & Comp de Grigore Băjenaru, Dragoș pornește într-o călătorie în timp și spațiu și ajunge până hăt departe. Un caiet magic îi folosește drept vehicul pentru aventuri. Ce spuneți, vă încumetați?
Ca orice copil de vârsta mea, la 14 ani, eram la școală, mai exact la ultima oră, ora de matematică. Plictisit, am decis să mă uit pe geam, să văd ce se mai întâmplă în lumea-n care de-abia așteptam să ies după această oră înfricoșătoare pentru mine. La început, totul părea normal, dar după câteva secunde, văd cum parcă din cer cade un caiet.
Mă uit surprins. Un caiet negru, nu prea gros, dar parcă cu o însemnătate aparte. Mă gândesc la cea mai rezonabilă explicație, a căzut de la etajul de sus. Nerăbdător să ies afară ca să-mi dau seama ce e cu el, îmi împachetez lucrurile cu câteva minute mai devreme de finalul orei.
Imediat ce se termină ora, sunt primul care pleacă, într-o fugă inexplicabilă pentru ceilalți. Odată ce iau caietul în mână, simt un fior ciudat pe șira spinării. Decid să aștept până acasă ca să-l deschid, pentru a fi în liniște.
Când ajung acasă, nici nu apuc să-mi salut părinții la cât de grăbit sunt. Cum intru în camera mea, mă hotărăsc să deschid caietul. Îl deschid cu grijă, de frică să nu-l stric. Paginile caietului erau goale aproape toate, până dau de prima pagină și văd niște cuvinte scrise cu o cerneală neagră și lucioasă. Sus, mare, ca titlu, scrie: ,,Regulile acestui caiet”. Mai jos, sunt scrise cu litere de tipar trei reguli:
1. ACEST CAIET POATE FI FOLOSIT DOAR DE POSESORUL LUI.
2. ORICE AN, LUNĂ, SĂPTĂMÂNĂ SAU ZI VEI SCRIE PE CAIET, VEI FI TRIMIS ÎN ACEA DATĂ.
3. ODATĂ CE CĂLĂTOREȘTI ÎN TIMP, EȘTI BLOCAT ACOLO PENTRU MĂCAR DOUĂZECI ȘI PATRU DE ORE.
La început am crezut ca este o farsă, așa că am închis caietul și m-am dus în bucătărie să mănânc ceva. Când m-am întors în camera, am decis să văd dacă într-adevăr este real caietul acela și dacă chiar funcționează.
Am dat la următoarea pagina, după cea cu reguli, și pe primul rând am scris cu cerneală albastră: 1918.
În primele momente, nu s-a întâmplat nimic, dar după câteva secunde, am simțit o senzație ciudată, de parcă aș fi căzut în gol, ceea ce trei secunde mai târziu chiar s-a întâmplat. Am căzut timp de câteva secunde lungi, fără să-mi dau seama de ce se afla în jurul meu.
Într-un final, am aterizat într-un lac. Când am ieșit din el, am aflat de pe un panou că lacul se numește Cișmigiu. Am ieșit ud leoarcă din lac, fără să înțeleg ce se întâmplase.
Am decis să merg la un magazin ca să cer ceva cu care să mă usuc. În drum spre magazin, am rămas cu gura căscată de ceea ce vedeam în jurul meu. Totul era ca în filmele vechi. Era plin de case frumoase, îți puteai da seama că s-a depus efort pentru a fi construite. Balcoanele erau pline cu flori și singurele mașini care puteau fi văzute erau mai mult ca niște trăsuri negre. Am intrat în primul magazin pe care l-am zărit, o brutărie. Un bătrân înalt, cu o barbă lungă și gri, m-a întrebat:
— Da’ ce faci aici, tinere? Nu ai lecții?
— Nu e treaba dumneavoastră! am răspuns panicat, fără să știu ce altceva să zic.
— Bine, domnule, dar măcar lămurește-mă ce cauți aici așa de ud.
— Mă puteți ajuta, vă rog, cu ceva cu care să mă usuc?
— Bine băiete, a răspuns el, dându-mi un prosop.
După ce mi-a dat prosopul și m-am uscat, am decis să plec de acolo, să văd ce se petrece. L-am salutat și dus am fost. Nu-mi venea să cred că acel caiet chiar a funcționat și că nu era o farsă. Nu știam ce sa fac, așa că m-am hotărât să văd cum era la școală pe atunci. Am mers nu foarte mult până când am ajuns la Liceul Lazăr.
„Ce nume ciudat!”, m-am gândit eu. Am intrat și m-am decis să mă duc în aceeași clasă în care sunt și eu, a IX-a. Am mers până am găsit o ușă pe care scria cu litere mari, de tipar: Clasa a IX-a. Am intrat în clasă și deodată s-a făcut liniște. Toată lumea se uita ciudat la mine. În clasă, puteam observa numai băieți, toți îmbrăcați în aceleași haine, uniforma școlii, am bănuit eu. Deodată, un băiat m-a întrebat:
— Cine ești tu și ce cauți aici?
— Eu sunt Dragoș, dar cine ești tu? întreb eu de parcă el ar fi intrusul, nu eu.
— Numele meu este Grigore Băjenaru, dar tot nu mi-ai răspuns la a doua întrebare, zise el parcă nemulțumit de mine.
— N-o să mă credeți dacă vă zic adevărul, am spus eu, cu o voce timidă.
— Ba o să te credem, doar dacă nu e ceva cu totul absurd.
— Bine, atunci! Eu am venit din viitor, cu ajutorul…
Nici n-am apucat să termin să zic ce voiam să zic, că toată clasa a pufnit în râs. Nu era ca și când mă așteptam să mă creadă, așa că n-am fost prea surprins de reacția lor.
Apoi, un alt băiat spune, încă printre râsete:
— De la ce școală vii? Cine te-a pus să faci farsa asta prostească?
— Nu e nicio farsă, zic eu nervos. Lăsați-mă să vă explic, vă rog!
— Bine! Hai să vedem ce poveste te-au pus să zici colegii tăi.
— În primul rând, eu sunt din anul 2022. Eram la ultima oră, când deodată am văzut cum din cer a căzut un caiet și mai apoi am aflat că acel caiet are puteri magice, te poate duce în orice an vrei tu.
— Păi, și dacă e adevărat așa, atunci arată-ne caietul tău magic, zice Grigore, părând chiar curios.
Aici am crezut că se termină toată povestea mea, când dintr-odată îmi dau seama că am ceva în buzunarul de la spate al pantalonilor. Am scos ce era acolo și, spre surprinderea tuturor, mai ales a mea, chiar aveam caietul.
— Ar putea fi orice caiet, a spus un alt băiat, unul roșcat. Dă-ne să vedem ce este scris în el!
— Sigur, am zis eu. Dar să știți că sunt doar niște reguli, pe prima pagină.
Apoi, băiatul roșcat mi-a luat caietul din mână și toți ceilalți băieți s-au adunat în jurul lui. După ceva timp și după ce au vorbit între ei ceva ce numai ei au înțeles, Grigore a spus:
— Bine! Te credem, dar cu o singură condiție. Să ne povestești cum e în anul în care trăiești tu, acum, 2022.
Zis și făcut. Le-am povestit totul: despre mașini, avioane, telefoane, televizoare color, bărci cu motor. Toți au rămas cu gura căscată. Unul din ei chiar a zis:
— Adică tu îmi spui că în viitor o să poți vorbi cu cineva la capătul opus al lumii, cu un obiect mai mic decât mâna unui om?
— Exact, am zis eu fericit că, în sfârșit, au înțeles.
După aceea, toată ziua mi-am petrecut-o cu ei, m-au primit chiar și la orele lor și țin să spun că profesorii de atunci erau mult mai severi decât cei din zilele noastre, ceea ce m-a făcut să fiu recunoscător. Niciun profesor nu a zis ceva de mine și totul e decurs foarte bine. După ore, același băiat de la început, Grigore, a spus că mă primește la el, pentru că știa că de-abia a doua zi aveam cum să mă întorc în timpul meu, iar eu am acceptat cu mare bucurie.
A trebuit să ne furișăm înăuntru, pentru că, mi-a zis el, tatăl lui n-ar fi fost de acord să primească un străin peste noapte la ei în casă.
După un somn pe cinste, mi-am luat la revedere de la noul meu prieten, Grigore. Am mai împărtășit niște lucruri rapid și după aceea ne-am despărțit. El s-a dus la școală, eu la lacul în care căzusem cu doar o zi în urmă, deși se simțise ca o întreagă săptămână. Am deschis caietul și, din nou cu cerneală albastră, am scris pe următorul rând: 2022.
După aceea am avut iarăși sentimentul acela ciudat de cădere în gol. După la fel de multe secunde ca tura trecută, am aterizat pe scaunul de la biroul meu. Eram fericit că mă aflu din nou acasă, dar într-un fel eram și trist, pentru că i-am părăsit pe noii mei prieteni după atât de puțin timp.
A fost ceva de neuitat și cu siguranța voi mai trece prin multe aventuri alături de acest caiet minunat. Important e să nu-l pierd.
Acest text face parte din proiectul „Adolescent în ficțiune”. Textul a fost realizat sub îndrumarea scriitoarei Adina Popescu.